#InterviurileDiscover. Vlad Drăgulescu, Teatrul Național Craiova: „Shakespeare 2022 îi va face pe oameni să simtă că festivalul este pentru ei și că e al lor”

2022 înseamnă, printre altele, o nouă ediție a Festivalului Internațional Shakespeare, care va avea loc la Craiova. Încă din anul 1994, Festivalul Shakespeare de la Craiova înseamnă o gură de aer pentru cultură, dar și un renume pentru orașul nostru, având în vedere că acest eveniment aduce piese, actori și regizori dintr-o mulțime de țări care, la rândul lor, aduc la Craiova turiști pasionați de teatru. Ce ne rezervă ediția din acest an, dar și cum s-au adaptat actorii pandemiei, ne-a povestit directorul artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu”, Vlad Drăgulescu.

În primul rând, la mulți ani și multă baftă în noul an! Am vrea să facem, pentru început, o retrospectivă a anului care a trecut, în ceea ce privește Teatrul Național din Craiova, și să-mi spui cum ați reușit să vă descurcați în perioada aceasta pandemică.

La mulți ani și mulțumim la fel! Noi am fost destul de norocoși în perioada pandemică, în sensul în care, în 2020, pe 13 martie, s-a dat lockdown, iar pe 14 martie noi am început programul „Online e fain”. A fost așa, o chestie care a venit peste noapte și ne-am dat seama că nu e ceva care va ține două zile, ci una care va dura. Cumva, s-a schimbat strategia noastră și am zis că trebuie să mergem foarte tare pe online – în primă fază a fost vorba despre actori – și ne-am apucat să facem tot felul de proiecte pe Facebook, unde aveam acces. Din fericire, acum e foarte ușor să faci o transmisiune live, fiecare era la el acasă, ne conectam pe alte servere și transmiteam pe Facebook. Urma să vină Festivalul „Shakespeare”, pe care îl pregătisem în întregime. A trebuit să anulăm tot, au căzut toate până când am intrat în lockdown-ul pe care îl știm cu toții. După care festivalul am hotărât să-l facem, totuși, și l-am făcut online. Am arătat vreo 28 de spectacole atunci, din care 3 în premieră, spectacole străine – nu fuseseră niciodată văzute online de către nimeni – și încă 50 de actori care au recitat sonete în 24 de limbi. Asta s-a întâmplat în prima parte a lui 2020. După care am făcut primul performance de teatru live. Sus, de pe teatrul nostru, am transmis o vedere generală a unei pustietăți, cu George Albert Costea, în care el a vorbit despre cum a petrecut el lockdown-ul și care au fost sentimentele prin care a trecut, ce s-a întâmplat și ce a trăit, portretizând un oraș gol și un teatru gol. Punându-se cap la cap lucrurile, am reușit să facem și o platformă, Videofonia, unde am început să transmitem spectacole live, să producem special pentru ea. Oamenii noștri, și actorii, și tehnicienii, au trecut printr-un fel de reconversie profesională. 

Asta vorbeam și cu managerii altor instituții, care povesteau că angajații au trebuit să se adapteze și să învețe să funcționeze altfel.

Cred că toată lumea a încercat să vadă ce poate face, pentru că, evident, pământul se învârte indiferent de orice, timpul merge înainte și nu poți să stai și să aștepți. Cu atât mai mult cu cât noi stăteam acasă și nu vedeam când ne vom mai întâlni cu publicul nostru. Nu ne mai vedeam nici rostul în momentul respectiv, față de alții care puteau lucra de acasă. Pentru actori ar fi fost foarte dificil, își pierdeau antrenamentul și nu se mai întâlneau nici cu spectatorii. E ca un sportiv care merge la olimpiadă și nu se antrenează. Evident, când ajunge la olimpiadă, rezultatele sunt dezastruoase. Așa și cu actorii, trebuie să-și țină mintea ocupată, corpul ocupat. Făcând toate spectacolele acestea, am reușit, în 2020, să creăm premisele unui 2021 extraordinar de încărcat, cu mai multe premiere decât într-un an obișnuit...

Cu Hektomeron...

Cu Hektomeron, la care am început lucrul la finele lui noiembrie 2020 și care a durat aproape șase luni, până în 21 iunie 2021, când am făcut ziua Hektomeron, probabil cel mai lung spectacol din lume, unul de 25 de ore și 43 de minute. De la început, noi am pornit cu Hektomeron din toată experiența pandemiei, din ceea ce mai gândiserăm înainte; s-a născut din firesc, din pandemie. Cu siguranță, Hektomeron n-ar fi existat dacă nu exista pandemia. Ea ne-a forțat să mergem în direcția asta. Am ales Decameronul pentru că, evident, era o lucrare scrisă de Boccaccio în timpul unei pandemii, nu de acest nivel, cu o acțiune ce trata niște oameni care spun povești în carantină. Ne-am apucat să căutăm de ce spun oamenii povești, iar unul dintre factorii care îi fac pe oameni să spună povești este frica. De foarte multe ori, ca să-ți duci mintea de la angoasele tale, te apuci să vorbești. Mie mi s-a întâmplat, personal, asta, și mi-am dat seama că povestitul este o armă foarte bună pentru a te descărca. La fel trăiau și oamenii respectivi. Fiind o lucrare complexă, am zis să mergem cu 100 de povești și 100 de regizori și, dacă tot suntem într-o pandemie în care nu există loc care să nu fi fost răscolit de ea, am zis să fie 100 de țări. Mai departe, s-a văzut ce s-a întâmplat. Din 5 ianuarie până pe 24 aprilie 2021 am transmis, live, câte un episod din studioul Hektomeron (sala mică a teatrului) și am fost foarte norocoși. Pentru noi a fost un mare noroc, totul a lucrat pentru noi, pentru că era oricând pericolul ca în aceste 100 de zile să se întâmple ceva și să nu putem intra live. Erau „n” factori de risc: putea să cadă curentul, putea să se îmbolnăvească de COVID un actor sau tehnicienii sau regizorul. A fost o uzină care a avut epicentrul aici și cu ramificații în cele 100 de țări în care se întâmpla. Doi regizori au lucrat având COVID, fiind izolați la ei acasă. Unul dintre ei a ajuns chiar la terapie intensivă și a încercat să lucreze cu noi chiar din spital, dar nu avea forța necesară. Dar a fost alături de noi... Toate acestea au demonstrat că, atunci când oamenii se unesc, lucrurile nu au cum să nu meargă. A fost vorba de unitate, faptul că oamenii au hotărât să facă împreună ceva, indiferent că se cunosc sau nu.

Suntem în anul de grație 2022, o nouă ediție Shakespeare ne așteaptă în acest an, cea cu numărul 13, și am vrea să vorbim puțin despre aceasta. 

Clar, există o parte despre care vom vorbi atunci când voi ști sigur că se va întâmpla chestiunea respectivă. Cu ce este diferită ediția a 13-a față de toate celelalte? Se concentrează, într-o mare parte, pe oraș, pe faptul că acest festival este găzduit și plătit, în mare parte, de cetățenii acestui oraș. Atunci, am hotărât să dăm înapoi cât mai mult din lucrurile pe care comunitatea ni le dă. Teatrul nostru se naște aici, vin regizori, actori din întreaga lume, vedete internaționale, însă el este o manifestare a acestei comunități, dincolo de comunitatea internațională în care, putem să spunem că, pentru 10 zile sau două săptămâni, se creează un nucleu care nu mai aparține Craiovei, ci aparține lumii. Dincolo de asta, nucleul este bazat pe infrastructura pe care orașul nostru ne-o oferă. Atunci, avem plănuite foarte multe evenimente care o să se desfășoare în parcuri, în cartiere, în piețe, pe străzile din oraș, vom bloca străzi, vom merge pe străzi neblocate cu tot felul de angrenaje. Între 19 și 29 mai, o mare parte din festival se va desfășura pe stradă și îi va face pe oameni să simtă că festivalul este pentru ei și că e al lor. 

Să sperăm și că situația sanitară va permite desfășurarea lor...

Experiențele anterioare ne arată că este foarte posibil să fim între valurile pandemiei. Așa arată acum, vom vedea realitatea atunci. Suntem optimiști, suntem pregătiți, oricum, și pentru situațiile în care nu vom avea un scenariu verde. Va exista, în continuare, și o funcționalitate în online, tocmai pentru a încerca să redăm lumii și atmosfera din oraș. Dincolo de faptul că, pe online, vom transmite anumite spectacole, vom transmite și viața orașului, vom folosi prilejul acesta și atenția pe care o avem asupra noastră pentru a arăta care sunt oamenii Craiovei, cum trăiesc, cum se distrează, cum plâng și așa mai departe. Atunci când stai de vorbă cu cineva care este turist, unul dintre primele lucruri pe care le aduce în discuție este omul: cum sunt oamenii de acolo? Instituțiile de cultură au adus o mulțime de oameni care s-au simțit foarte bine la noi. Drept urmare, Declan Donnellan, unul dintre cei mai importanți regizori din lume, va veni la Craiova, în luna martie, să înceapă să lucreze în teatrul nostru, pentru prima oară în România, la un spectacol, „Oedip Rege”, un titlu extraordinar din dramaturgie, dar în același timp, într-un mod extraordinar pentru teatrul nostru. Spectatorii se vor plimba după actori, într-o piesă itinerantă, iar totul se va întâmpla în scena noastră, care are 42 de metri și 16 metri lățime. Oamenii vor avea ocazia să vadă teatrul nostru în cu totul și cu totul alt fel, cât de bine a fost făcut și proiectat de Iotzu, care cred că a avut un moment de geniu când s-a gândit la spațiul acesta. Deși are mai bine de 40 de ani, aproape 50, e foarte modern și îi găsim în continuare utilități noi. 

Teatrul Național din Craiova e un ambasador al orașului, al județului și chiar al țării. Cum vezi relația asta din punct de vedere uman? Cred că e o presiune foarte mare pe umerii voștri să țineți mereu acest standard ridicat.

Standardul l-a ridicat domnul Boroghină în anii ’90, a ridicat foarte, foarte sus, atât de sus încât este extraordinar de greu să te ții acolo. Sigur că este o mare presiune pe umerii noștri. Însă, când faci lucrurile cu dragoste și cu dorința nu neapărat de a depăși ce s-a făcut, ci de a respecta ce s-a făcut, atunci lucrurile se întâmplă mai ușor; ajungi mai lin către culmile pe care cei dinaintea ta le-au atins. Asta cred că trebuie să avem mereu în vedere: dragostea pentru ceea ce s-a făcut și să nu ne speriem de ștacheta care este foarte înaltă, ci să o vedem ca pe un bunic către care noi tindem. La un moment dat, cu toții vom fi bunici, și atunci trebuie să avem dragostea și răbdarea de a ajunge acolo și, bineînțeles, perseverența. Foarte important este să construim un viitor prin oamenii care vin și devin mai departe cei care, la rândul lor, vor construi un prezent. În momentul în care ocupi un loc în care ai ceva mai multă responsabilitate, să te uiți întotdeauna înapoi și să cauți să lucrezi pentru cel care urmează să vină. Să-i lași ceva pe care să se poată urca și să nu-l doboare; să construim trepte, nu ziduri.